by BestHardware
Primul pas în asamblarea propriului PC îl constituie adunarea componentelor necesare. Ei bine, aici, aveţi câteva variante. În primul rând, alegerea plăcii de bază şi a carcasei. Majoritatea cazurilor, luând în considerare oferta de hardware din prezent, alegerea predominantă va fi o placă de bază însoţită de o carcasă în format ATX. Încă mai puteţi cumpăra unele plăci de bază în format AT, însă ţineţi minte că cel mai probabil aceste plăci sunt pentru procesoare pe socket Super7, ceea ce înseamnă că procesorul cel mai puternic va fi un K6-2 la 550 MHz. Plăcile Super7 sunt ieftine, însă performanţa nu este la fel de bună din moment ce cache-ul L2 este în exteriorul procesorului şi de aceea lucrează la viteza de bus a sistemului (100 MHz în cazul procesoarelor K6-2 la 350 MHz sau mai mult).
Cheltuind puţin mai mult veţi putea lua una dintre următoarele variante: o placă de bază Slot 1 construită pe baza chipset-ului Intel 440BX, o placă de bază Socket 370 cu chipset-ul Intel 810 sau 815 sau o placă de bază Socket A cu chipset-ul VIA KT-133. Ca recomandare, alegeţi produsele Abit, ASUS, MSI sau Gigabyte (lista nu este exclusivă) datorită stabilităţii, a facilităţilor suplimentare şi a posibilităţii de overclocking oferite de acestea. Ţineţi minte că multe dintre plăcile cu chipset 440BX suportă atât versiunea de Slot 1 a procesoarelor Celeron, P II sau P III, cât şi versiunile PPGA (Socket 370) ale acestor procesoare, binenţeles împreună cu cartela adaptoare corespunzătoare. Plăcile Athlon suportă atât procesoarele Duron cât şi Athlon Thunderbird.
Alte facilităţi pe care ar fi bine să le luaţi în considerare: 4 sloturi DIMM în loc de 3 câte se găsesc în majoritatea plăcilor de bază, suportul pentru ATA-66 sau ATA-100, RAID şi/sau acces la reţea încorporate pe placa de bază, suport pentru AGP 4X sau sportul pentru două procesoare. Pentru exemplificare, în acest articol am ales o placă Abit BH-6 pentru că suportă multe tipuri de procesoare Pentium II/III, pentru preţul scăzut, stabilitate şi posibilitatea facilă de overclocking. Această placă are 3 sloturi DIMM, cu maximum 768 MB de RAM, suportă procesoarele Coppermine P III şi este relativ ieftină. Adăugând o placă Promise Ultra 66 sau Ultra 100/RAID vom putea obţine un sistem excelent.
Primul lucru pe care-l aveţi de făcut este să adunaţi toate componentele într-un loc în care să puteţi lucra lejer. Veţi observa că placa de reţea, placa video, placa de sunet şi modemul sunt fără protecţie. Pentru scopul urmărit de acest articol acest lucru este OK (?), însă vă recomand să le lăsaţi pe fiecare dintre ele în punga anti-statică până când veţi avea nevoie de ele. Asiguraţi-vă întotdeauna o bună legătură la masă (pământare) pe parcursul lucrului deoarece electricitatea statică poate foarte uşor să distrugă oricare din aceste componente.
Primul pas în asamblarea calculatorului este pregătirea carcasei.
Pregătirea carcasei
Pentru început, evident, vom scoate carcasa din ambalaj! Eliberaţi totul în jur pentru a avea destul spaţiu de muncă. Păstraţi cutia, poliestirenul expandat ("zăpada artificială") şi punga de plastic pentru o eventuală viitoare transportare.
Această carcasă s-ar putea numi una standard. Conţine 4 lăcaşuri de disc având înalţime întreagă, 2 lăcaşuri având înălţime redusă şi unul intern. Aceasta înseamnă că aţi putea instala un CD-ROM, un DVD, un CR-Writter şi un DVD-RAM (DVD-Writter). Ca o ironie, sistemul cel mai scump de la Apple nu are posibilităţile de extindere internă ale acestei carcase ieftine.
Majoritatea carcaselor sunt vândute cu sursa de alimentare; totuşi unele carcase nu au sursa instalată. Recomandarea mea este ca sursa de alimentare să aibă o putere de minimun 250 Waţi, însă dacă intenţionaţi să instalaţi un hard-disc cu 10000 RPM (rotaţii per minut), un DVD, un CD-Writter şi o placă grafică puternică (cum ar fi Geforce Ultra), împreună cu un procesor forţat prin overclocking, o sursă cu cât e mai puternică, cu atât e mai bună. În general, dacă folosiţi overclocking şi aveţi două unităţi CD/DVD şi un hard-disc rapid, o sursă de 300 W sau mai mult este recomandată.
Pasul următor este deschiderea carcasei.
În acest moment calitatea carcasei pe care aţi ales-o devine importantă. Această carcasă, relativ ieftină, este una cu care se poate lucra uşor. Carcasele cu un preţ mai mare vă pot oferi funcţionalităţi suplimentare cum ar fi deschidere fără şurubelniţă, părţile laterale uşor de demontat sau un material mai gros (deci, mai solid) pentru cei care doriţi să le transportaţi mai des. Încercaţi să evitaţi carcasele la care "capacul" de metal iese ca un "U" mare întors. Veţi regreta alegerea unei carcase de acest tip (credeţi-mă, am paţit-o şi eu); în timp, deschiderea / închiderea capacului acestei carcase va deveni o operaţiune nasoală.
Aţi deşurubat şuruburile de pe AMBELE părţi; acum e momentul să deschideţi carcasa. Indicat ar fi să aveţi o cutie de plastic pentru aceste şuruburi astfel încât să nu le pierdeţi.
O facilitate a acestei carcase este faptul că ambele laterale pot fi deschise separat. Acesta este un exemplu de calitate a acestei carcase. Nu vă zgârciţi cumpărând "oferta specială" cu cel mai mic preţ. Veţi cheltui banii economisiţi pe leocoplastul folosit după ce vă tăiaţi la degete în metalul nefinisat al unor carcase (finisarea constă în pilirea marginilor rămase în urma tăierii/ştanţării metalului şi "îndoirea" marginii pentru a elimina marginile tăioase, similar cu îndoirea unei bucăţi de hârtie).
Deschideţi ambele "capace" laterale şi puneţi-le deoparte. Nu veţi mai avea nevoie de ele până când calculatorul nu este "încărcat" cu celelalte componente.
Deschiderea unei carcase de calculator nouă seamănă cu pregătirea unui peşte împănat. Înăuntru găseşti tot felul de surprize pe care trebuie să le scoateţi afară şi să le puneţi deoparte. Întoarceţi carcasa cu spatele.
Această carcasă este livrată cu suportul metalic (decupat pentru mufele de pe placa de bază) deja instalat. Alte modele conţin astfel de suporturi detaşabile, fără şuruburi. Cu ajutorul unei şurubelniţe slăbiţi şuruburile (dacă aveţi un astfel de model). Astfel, instalarea plăcii de bază vă va fi uşurată deoarece suportul poate fi aliniat cu porturile plăcii de bază. Întoarceţi carcasa cu faţa.
Acum o sugestie: pentru a vă uşura munca pe viitor, scoateţi panoul frontal şi demontaţi TOATE plăcuţele metalice ce acoperă lăcaşurile pentru discuri. Ce stresant poate fi când, peste o lună, vrei să instalezi noul tău CD-Writter pentru a-ţi "arde" MP3-urile şi pozele "deochiate" şi îţi dai seama că trebuie să demontezi totul pentru a scăpa de plăcuţele acelea de metal. Scoateţi-le acum când nimic nu vă stă în cale!
Dacă, de exemplu, aveţi o unitate CD-ROM şi o placă de bază ce suportă boot-area de pe CD, cel mai probabil nu veţi dori să instalaţi şi o unitate de dischete. Totuşi, pentru depanare, o unitate de dischete este de ajutor, iar preţul acesteia este mic. Aţi putea alege instalarea unei unităţi LS-120 sau ZIP în locul uneia de dischete, fiindcă majoritatea plăcilor de bază actuale suportă şi boot-area de pe aceste unităţi.
Aşa arată carcasa după ce toate plăcuţele metalice au fost înlăturate. Dacă aveţi cumva o carcasă care are o "faţadă" demontabilă, atunci nu este necesară înlăturarea plăcuţelor metalice. Totuşi, în cazul unei carcase care poate fi deschisă pe ambele feţe laterale şi are "faţada" compactă cum este aceasta, daţi-i drumu' şi înlăturaţi toate plăcuţele metalice. La unele modele este nevoie să rotiţi plăcuţele (de câteva ori, în direcţii opuse), în timp ce altele folosesc şuruburi pentru strângere.
Aşa arată din faţă carcasa după înlăturarea tuturor plăcuţelor metalice şi înlăturarea plăcuţelor de plastic corespunzătoare unităţii de dischete şi unităţii CR-ROM. Anumiţi indivizi cu spirit de aventură preferă să elimine şi celelalte plăcuţe frontale de plastic şi să le înlocuiască cu ventilatoare zgomotoase pentru a-şi răci procesorul. Este de evitat acest procedeu, în special în cazul în care utilizaţi calculatorul în medii pline de praf.
Acum e momentul să trecem la interiorul carcasei. Dacă nu aţi făcut-o cumva, scoateţi "măruntaiele" care au fost livrate împreună cu carcasa (de obicei cablul de alimentare şi o cutie/pungă) şi puneţi-le deoparte. Înlăturaţi inelele de cauciuc de pe firele ce duc la difuzor şi celelalte componente din partea frontală.
Desfaceţi punga sau cutia ce conţine şuruburile şi alte lucruri şi puneţi-le în cutiuţa de plastic în care aţi pus mai devreme şuruburile carcasei. În principiu, ar fi o idee bună să păstraţi aceste "nimicuri" deoarece nu se ştie niciodată când vreţi să instalaţi un nou disc sau o altă placă de extensie şi sigur veţi avea nevoie de şuruburi.
Răsturnaţi carcasa pe o parte şi puneţi-i picioarele (unele carcase le au deja montate). Probabil nu vă vine să credeţi câte persoane uită acest pas şi nu înţeleg de ce calculatorul lor alunecă atât de uşor pe birou (posibil chiar şi DE PE birou!).
Următorul pas este demontarea apărătorilor metalice din spatele carcasei. Veţi vedea mai târziu care este avantajul eliminării acestora acum, când nu e nimic instalat în carcasă. Dacă (din fericire) carcasa voastră este una care permite demontarea acestor apărători metalice prion deşurubarea unor şuruburi, demontaţi numai atâtea apărători câte plăci de extensie intenţionaţi să instalaţi în calculator. Dacă aveţi o carcasă ca aceasta, la care apărătorile metalice se demontează prin "rupere" cel mai bine ar fi să le eliminaţi pe toate. ATENŢIE însă: va trebui să aveţi la dispoziţie alte apărători de tipul acelora cu şurub cu care să acoperiţi spaţiile goale rămase deoarece nu este deloc indicat să lăsaţi spaţii atât de mari de acces pentru unul dintre duşmanii acestor echipamente: praful! Dacă ştiţi sigur (?) că nu veţi mai adăuga alte plăci de extensie în viitor, puteţi demonta numai atâtea apărători câte sunt necesare.
Aşa arată carcasa noastră cu apărătorile metalice demontate. În exemplul nostru vom avea 4 plăci de extensie, astfel încât am scos 4 din cele 7 apărători metalice.
Instalarea plăcii de bază
Acum e momentul să pregătim placa de bază. Scoateţi-o din punga anti-statică în care a fost livrată şi puneţi-o la pe această pungă. Asiguraţi-vă că sunteţi "descărcaţi" de electricitate statică înainte de a lucra cu plăcile componente ale calculatorului (INCLUSIV placa de bază). Acest lucru îl puteţi realiza punând mâna pe orice aparat electric legat la pământare (SI la o priză cu pământare) sau, şi mai simplu, la orice calorifer sau ţeava de gaz. În exemplul nostru avem o placă de bază pentru procesoare Slot 1, astfel încât va trebui să instalăm suportul de plastic al procesorului înainte de a instala placa de bază în carcasă. Plăcile de bază pentru procesoare Socket 370 şi Socket A nu necesită acest pas din moment ce aceste procesoarele sunt instalate în socluri ZIF (zero insertion force).
Există multe variante ale acestui suport de procesor tip Slot 1, însă toate acestea se montează pe placa de bază în patru găuri care se află în jurul slotului procesorului (unele suporturi se montează cu şuruburi, altele au nişte picioruşe care se introduc în aceste găuri). Acelaşi lucru se aplică şi la plăcile de bază pentru procesoarele Athlon pe Slot A. Introduceţi cu grijă picioruşele în găurile din placă până când se fixează. În funcţie de modelul de suport, s-ar putea să fie nevoie să apăsaţi "cuişoarele" albe de plastic sau metal pentru a fixa în poziţia corespunzătoare suportul de plastic al procesorului. Acum că am terminat şi cu suportul de procesor să revenim la carcasă.
După cum vedeţi, în interiorul carcasei, în "peretele" interior al acesteia, se află câteva găuri. Acestea sunt făcute pentru a permite instalarea diferitelor modele de plăci de bază (ca dimensiune şi poziţionare). De obicei, găurile notate cu A sunt pentru plăcile format ATX, iar cele notate cu B pentru plăcile format AT. Corelaţi găurile de pe placa de bază cu cele de pe "perete" pentru a determina găurile comune şi înşurubaţi "înălţătorii" (şuruburile acelea cu găuri în capete) în poziţiile corespunzătoare. NU UITAŢI DE OPERAŢIUNEA ACEASTA! Am păţit-o (e drept, la începuturi) şi am văzut alte persoane care au uitat să monteze înălţătoarele şi au montat placa de bază cu şuruburile direct pe acest perete de METAL (metal = conducător electric). Asta este o modalitate foarte eficace de a vă "prăji" placa de bază (adică, alţi bani, altă distracţie)! În plus, aţi putea câştiga premiul pentru "Cel mai tont client al lunii!" în ierarhia vânzătorului, aşa că aveţi încredere în ceea ce vă repet: nu uitaţi de operaţiunea asta!
Înainte de a monta placa de bază, introduceţi "înălţătorii" de plastic care v-au fost livraţi odată cu carcasa în punctele de susţinere ale plăcii de bază (de obicei, aceste puncte sunt în colţurile de lângă sloturile ISA şi de lângă conectorii LED-urilor de pe carcasă şi/sau zona unde este instalat RAM-ul sau conectorii de discuri); aveţi grijă însă să nu montaţi aceşti înălţători în poziţiile în care aţi montat înălţătorii metalici în "peretele" interior al carcasei. Ar fi bine să puneţi placa de bază în poziţia corespunzătoare în carcasă şi să observaţi unde sunt plasaţi înălţătorii de metal montaţi pe carcasă. Cam orice altă gaură liberă poate fi folosită pentru înîlţătorii de plastic.
Puneţi carcasa pe laterală şi introduceţi placa de bază pentru a vedea dacă mai e nevoie să "dezobturaţi" alte găuri corespunzătoare mufelor de pe placa de bază (rupeţi acele mici plăcuţe de metal care le acoperă). Din moment ce această placă de bază are conectorii USB (aşa cum majoritatea plăcilor de bază noi au), am rupt bucata de metal ce ar fi acoperit acest conector. Unele plăci de bază au chipul de sunet sau grafică integrate aşa că va trebui să dezobturaţi şi găurile corespunzătoare.
După aceea, împingeţi cu grijă placa de bază astfel încât mufele să intre în găurile din suportul de metal. Acum ar fi bine să strângeţi şuruburile care ţin suportul de metal de restul carcasei (dacă aveţi acest model de carcasă).
Priviţi zonele înroşite: acum puteţi vedea de ce a fost o idee bună să demontaţi apărătorile metalice ÎNAINTE de montarea plăcii de bază în carcasă. Dacă aţi încerca să le demontaţi acum şi "v-ar tremura mâna" (sau din neatenţie), chipurile din zonele roşii ar ar avea de suferit... şi placa de bază odata cu ele! Am văzut plăci de bază distruse în acest fel aşa că aveţi încredere şi DEMONTAŢI APĂRĂTORILE METALICE ÎNAINTE DE A MONTA PLACA DA BAZĂ!
Montaţi şuruburile ce ţin placa de bază şi nu le strângeţi de tot decât atunci când toate găurile sunt aliniate cu înălţătorii metalici. Strângeţi-le ferm, dar nu excesiv de mult, astfel încât dacă veţi dori să le deşurubaţi altă dată să nu deşurubaţi înălţătorii metalici odată cu şuruburile şi aţi putea distruge placa de bază încercând s-o demontaţi. Ideea ar fi că aici nu e vorba de un motor de maşină sau alt mecanism de forţă, aşa că nu le strângeţi mai mult decât e necesar pentru a menţine placa de bază într-o poziţie fixă. Plăcile de extensie vor ajuta şi ele la fixarea plăcii de bază, după instalarea lor.
Acum, că placa de bază e instalată, să continuăm cu instalarea discurilor.
Hard discuri, CD-ROM-uri şi unităţi de dischete
Puneţi carcasa deoparte şi scoateţi unităţile de memorare externe. În cazul nostru, avem o unitate de dischete, CD-ROM-ul şi hard discul. Uniteatea de dischete este floare la ureche. Atenţie la conectarea cablului de date (vezi secţiunea dedicată Cablurilor): dacă acesta este montat invers, ledul unităţii va sta tot timpul aprins. Regula (valabilă şi pentru cablurile IDE) este următoarea: cablul are o dungă roşie în partea cu pinul 1. La majoritatea unităţilor de dischete (şi la TOATE unităţile CD-ROM şi hard discuri), pinul 1 al mufei este lângă mufa de alimentare. La unele unităţi de dischetă pinul 1 este marcat ca atare sau cu o săgeată.
Celelalte unităţi de discuri necesită anumite configurări. Când lucraţi cu discuri IDE ţineţi minte că fiecare dintre acestea trebuie să fie setat ca "master" sau "slave". Acest lucru se realizează cu ajutorul jumperilor (mici punţi de plastic) care sunt situaţi, de obicei, lângă conectorii de date şi de alimentare. Fiecare canal IDE acceptă două unităţi. Dacă aveţi numai o unitate pe un canal, configuraţi-o ca master. Dacă aveţi două, una trebuie să fie master şi cealaltă slave. Atenţie: unele hard discuri au două opţiuni pentru master: "stand-alone" master (discul este un master şi elste SINGURUL pe canal) şi master "with slave" (discul este master dar are şi un slave pe canal).
În cazul nostru, vom pune atât hard discul cât şi CD-ROM-ul pe câte un cablu IDE separat (deci şi canal separat) pentru o performanţă sporită. Astfel încât, unităţile vor fi configurate ca şi master.
Motivul pentru care punem o singură unitate pe fiecare cablu este modul de lucru al canalului IDE: acesta execută o singură comandă la un moment dat per canal, spre deosebire de SCSI care lucrează cu mai multe "comenzi" simultan (multitasking), dar este mai scump. Altfel spus, dacă vreţi să accesaţi ceva şi de pe CD-ROM şi de pe hard disc, având ambele unităţi pe acelaşi canal, atunci una dintre unităţi trebuie să-şi termine transferul de date înainte ca cealaltă unitate să poate fi accesată. De aceea, când asamblăm calculatorul, cele mai importante unităţi trebuie instalate pe cabluri separate. În plus, indicat ar fi să nu avem hard discuri şi DVD-urile pe acelaşi cablu.
Dacă sunteţi norocoşi, configuraţia jumperilor e înscrisă chiar pe hard disc (cum se vede la acest disc Fujitsu).
Dacă nu, soluţia este chiar aici: pe Internet. În speranţa că aţi cumpărat un disc produs de o firmă "cu nume", veţi găsi configuraţia jumperilor pe paginile de internet ale firmei.
Mufele de alimentare pentru discuri pot fi conectate într-un singur fel, aşa că dacă aveţi probleme la introducerea lor, încercaţi să le introduceţi şi invers, poate aveţi mai mult noroc! Cablurile de date IDE au de obicei unul din firele din margine marcate cu roşu pentru a indica pinul 1 (care va fi conectat lângă conectorul de alimentare, aşa cum explicam mai sus). Unele sisteme refuza pur şi simplu să pornească în cazul conectării inverse a cablului IDE, altele se vor bloca în momentul în care BIOS-ul le caută.
Aşa arată carcasa având toate unităţile de discuri instalate. De obicei instalez hard discul în partea de jos şi CD-ROM-ul în partea de sus a carcasei. Având însă adaptoarele corespunzătoare (două bucăţi de tablă mai groasă, îndoite în formă de U şi cu găurile necesare pentru montarea hard discului) aţi putea instala hard discul în partea de sus a carcaseo (lăcaşurile de lăţimea unui CD-ROM). se recomandă în special dacă aveţi un disc care lucrează la o viteză de 10.000 RPM (rotaţii pe minut) deoarece acestea tind să se încingă puternic în cazul folosirii intense şi pe perioade îndelungi, iar montarea lor într-unul din lăcaşurile mai late permite o mai bună circulare a aerului şi deci o răcire mai bună.
Cam aşa arată "faţada" carcasei. Dacă CD-ROM-ul sau unitatea de dischete nu se aliniază cu panoul frontal, tot ce trebuie să faceţi este să slăbiţi puţin şuruburile fiecăreia dintre ele, să împingeţi uşor înăuntru/înafară unităţile şi să strângeţi şuruburile la loc. Din nou, strângeţi şuruburile ferm, dar nu exagerat, altfel o să stricaţi "şliţul" din capul şurubului şi când veţi vrea să le deşurubaţi veţi avea probleme (care se vor agrava de fiecare dată când veţi înşuruba/deşuruba şuruburile respective).
După ce unităţile de discuri sunt instalate continuăm cu cablurile (puteţi sări fără probleme peste secţiunea asta).
Cabluri "împachetate"
Acestă secţiune explică modul de instalare corect al cablurilor în PC. În poză vedeţi mai multe tipuri de cabluri utilizate în mod unzual: cablul IDE (modelul standard cu 40 de pini şi modelul UDMA-66/100 cu 80 de pini) şi cablul pentru unitatea de dischete. Vă voi prezenta în continuare o metodă mai deosebită de "împachetare" a cablurilor pentru a realiza o carcasă cu un interior mai interesant şi cu un curent de aer îmbunătăţit.
Dacă sunteţi precum majoritatea oamenilor "normali" (?!), probabil nu vă va interesa prea mult cum stau cablurile în interiorul carcasei, din moment ce ele sunt conectate la controlere şi la unităţile de disc şi acestea funcţionează bine. Acest lucru e suficient pentru calculatorul pe care navighează şi îşi citeşte Email-ul bunica, pentru unii s-ar putea să nu fiesatisfăcător. Pentru aceştia, vom prezenta o metodă de a face ordine şi curăţenie în interiorul carcasei, astfel încât super-procesorul şi super-placa video pe care aţi dat o căruţă de bani să aibă mai mult spaţiu de aerisit = o viaţă mai bună şi mai îndelungata! Dacă nu vă încumetaţi sau nu aveţi timp să vă "împachetaţi" cablurile, puteţi merge mai departe.
Aici se poate vedea surplusul care îl are cablul unităţii de dischete. De ce continuă fabricanţii plăcilor de bază sp livreze cabluri lungi de un kilometru rămâne un mister de domeniul Dosarelor X. Întrebarea este: aveţi de gând să faceţi ceva în privinţa asta.
Iată ce intenţionez să facem: vom tăia bucata de de cablu de care nu avem nevoie (decât în cazul FOARTE RAR în care aveţi două unităţi de dischete). Vedeţi săgeata roşie? Acea răsucire de fire îi "spune" BIOS-ului calculatorului care este unitatea A şi care este B (dacă aveţi cumva una). Acea răsucire este foarte importantă deoarece avea porţiune de cablu o vom păstra. Luaţi un cuţit bine ascuţit (sau un cutter) şi tăiaţi prin locul indicat de săgeata albastră. În principiu, nu e mare scofală, dar dacă nu vă iese din prima nu e chiar aşa de grav. Asemenea cabluri se găsesc la orice firmă de calculatoare şi nu costă o avere.
Aici puteţi vedea porţiunea de cablu pe care o vrem. Înainte de a tăia cablul asiguraţi-vă că porţiunea aceasta este destul de lungă pentru a ajunge de la controler-ul de pe placa de bază până la unitatea de dischete. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cablurile SCSI şi IDE. În mod normal, puteţi tăia orice surplus sau mufe de care nu aveţi nevoie (atenţie însă fiindcă pe viitor s-ar putea să doriţi să mai ataşaţi alte unităţi de disc în calculator!). Noile cabluri UDMA-66/100 sunt însă mai "pretenţioase" deoarece este important modul de introducere a conectorilor şi de aceea este recomandat să le lăsaţi aşa cum sunt.
Pentru ceea ce urmează aveţi nevoie de un cuţit (cutter) ascuţit şi de o suprafaţă dreaptă, dar rezistentă la tăieturi.
Pornind din oricare capăt, puneţi lama cuţitului CU GRIJĂ între firele cablului. Apăsaţi cu grijă până când lama trece prin cablu (repet: ÎNTRE FIRE) şi apoi tăiaţi aproximativ 4-5 cm de la mufă. În mod normal, lama va fi "ghidată" de cele două fire între care se află.
Faceţi această operaţiune între fiecare dintre cele 40 de fire (în cazul cablurilor IDE). După aceea trageţi cu mâinile pentru a "destrăma" firele de la un capăt la celălalt.
Dacă nu aveţi destulă răbdare sau timp, puteţi face tăieturi o dată la 3-4 fire în loc să tăiaţi între fiecare fir, despicând cablul în fâşii mai late.
Cam aşa v-a arăta cablul după toată operaţiunea. Încă o dată recomand atenţie sporită când tâiaţi cu cutter-ul (nu numai la fire ci şi la degete) !!!
Iată cum arată un cablu IDE (sau SCSI) când e gata. După cum vedeţi, la capete am prins toate firele cablului cu bandă adezivă (izolatoare).
Acum vom îmbrăca acest cablu răsfirat într-un tub flexibil ce poate fi cumpărat de la majoritatea magazinelor cu electrice. Tăiaţi o bucată de tub ca cea din imagine şi tăiaţi unul dintre capete la un unghi de 45?.
Folosind capătul tăiat în unghi pentru a ghida firele, introduce-ţi secţiunea de-a lungul cablului.
Vom folosi această secţiune de tub pentru a ţine firele cablului adunate şi a ne ajuta la introducere lor în tubul care le va ţine permanent (acesta va fi avea lungimea cu 4-5 cm mai mică decât lungimea cablului).
Iată produsul final! Nu numai că ajută la creşterea curentului de aer în interiorul carcasri, dar vor fi şi mai uşor de manevrat în calculator. Ca o măsură suplimentară, lipiţi cu bandă adezivă şi capetele tubului de plastic.
Iată cum arată în ansamblu toată treaba după ce cablurile au fost "destrămate" şi lipite cu bandă adezivă. Faceţi o comparaţie cu imaginea cu cablurile nemodificate şi veţi vedea "cu ochiul liber" avantajele: pe lângă faptul că arată mai interesant, în cel de-al doilea caz curentul de aer din interiorul carcasei este îmbunătăţit în mod substanţial. După cum vedeţi în imaginea de mai sus, cablurile au fost lipite cu bandă adezivă şi nu îmbrăcate în tuburi de plastic. Dacă nu găsiţi, sau nu vă permiteţi, tuburi de plastic, puteţi apela la bandă izolatoare (făcută din plastic; nu modelul acela vechi, din pânză!!!).
Instalarea procesorului
Următorul pas este instalarea procesorului. Din moment ce avem un o model "boxed" (în cartuş) de Pentium III şi este de preferat un radiator model "Golden Orb" ("Cilindric auriu" - de altfel greu de procurat pe la noi, ţinând cont că majoritatea comercianţilor preferă radiatoarele clasice, mai ieftine, dar mult mai ineficiente când vine vorba de răcirea procesorului) voi prezenta cum puteţi să desprindeţi radiatorul de pe un procesor în cartuş. Reţineţi că operaţiunea aceasta determină în mod absolut pierderea garanţiei acordate de comerciant la procesor; de asemenea, dacă strănutaţi în momentul în care demontaţi (cu ajutorul unei maşini de găurit) niturile de plastic şi daţi o gaură în placa cu circuite imprimate pe care se află procesorul vă puteţi lua adio de la garanţie! Cu un procesor cumpărat în regim OEM (Original Equipment Manufacturer) este de obicei mai simplu de lucrat deoarece acestea nu sunt livrate cu radiatorul ataşat.
Atenţie: acestă operaţiune este ABSOLUT OPŢIONALĂ. Dacă nu intenţionaţi să forţaţi procesorul prin aşa numita metodă de overclocking, puteţi folosi fără probleme un radiator standard care se montează pe spatele plăcii cu circuite imprimate şi să treceţi mai departe. Recomand celor care sunt noi în domeniul asamblării de PC-uri să nu se avânte de la început şi să se limiteze (pentru început) la operaţiunile de bază. De obicei, versiunile de procesoare OEM sunt mai ieftine, unele fiind livrate cu radiatorul separat. Partea bună este că, în prezent, majoritatea procesoarelor P III sunt echipate cu un mecanism care permite îndepărtarea radiatorului prin eliberarea unei cleme, operaţiune care nu implică nici pe departe un risc precum cel asumat în cazul niturilor de plastic.
CLAUZĂ DE NE-RESPONSABILITATE: Dacă încercaţi cele descrise în continuare şi o daţi în bară cu procesorul, nu daţi vina pe mine. Aceasta este o operaţiune FOARTE delicată şi mulţi şi-au distrus procesoarele încercând să le modifice în acest mod!
Şmecheria este urmtoarea: să rupeţi cele patru nituri de plastic care ţin radiatorul lipit de procesor. O modalitate este folosirea unei maşini de găurit cu un burghiu pentru a "tăia" capul nitului de plastic. În unele cazuri însă, ruperea plasticului de pe partea radiatorului este suficient pentru a scoate niturile de plastic care ţin toată treaba adunată.
Şi o atenţionare: dacă sunteţi alergic la ceva din aer sau aţi băut prea mult, nici să nu vă gândiţi să faceţi operaţiunea asta.
După vreo 10 minut, câteva înjurături şi vreo două beri, cu asta rămâneţi. Un radiator, procesorul "în pielea goală" şi nişte bucăţi de plastic. Să sperăm că ajungeţi în cazul nefericit de a avea un radiator, nişte plastic şi bucăţi de procesor. Iată cum s-au rupt niturile de plastic şi vă închipuiţi prin ce emoţii am trecut până le-am demontat.
Acum putem instala radiatorul Golden Orb, şi apoi procesorul împreună cu memoria RAM pe placa de bază. Aveţi grijă la instalarea radiatorului pe noile procesoare "flip chip" (chip răsturnat), deoarece pastila de siliciu este expusă deasupra suportului ceramic şi este foarte uşor de distrus. Instalarea RAM-ului este simplă: aliniaţi decupajele (aşa numitele "chei") din modulul de memorie cu cele din sloturi (majoritatea manualelor plăcilor de bază descriu această operaţiune). Împingeţi spre exterior "siguranţele" de plastic ale sloturilor de memorie şi introduceţi modulele de memorie apăsând în mod egal la cele două capete. Fiecare siguranţă de plastic se va ridica şi va intra în lăcaşurile laterale din modulul de memorie.
Instalarea procesorului şi a memoriei este încheiată. Am conectat şi cablurile de alimentare a plăcii de bază după ce au fost şi acestea "bandajate" cu bandă adezivă pentru a obţine o carcasă "aerisită" şi cu un curent de aer maxim. Nu vor fi probleme de supraîncălzire în interiorul acestei carcase!
Şi iată cum arată totul înainte de instalarea plăcilor de extensie.
Înainte de a continua, conectaţi LED-urile de pe panoul frontal. Aici nu e o regulă generală privind modul de conectare, însă majoritatea manualelor plăcilor de bază descriu modul de conectare (polaritatea mufelor). Singura observaţie este că dacă le conectaţi invers, ledurile nu se vor aprinde niciodată, în opoziţie cu situaţia cablurilor de la unităţile de dischetă care, montate invers, determină aprinderea permanentă a LED-ului unităţii.
Când instalaţi plăcile de extensie, pur şi simplu aliniaţi conectorii cu slotul şi apăsaţi cu fermitate în jos placa. Aceasta trebuie să intre destul de uşor la locul ei. Imobilizaţi fiecare placă cu câte un şurub. Atenţie la cele 3 tipuri de conectori întâlniţi în mod uzual la plăcile de bază: slotul AGP este cel maro, de obicei cel mai apropiat de procesor - în acestea se introduce întotdeauna placa video (dacă nu cumva aceasta are un conector PCI, nerecomandat însă datorită ratei de transfer a datelor net inferioară faţă de una AGP). Sloturile albe sunt pentru plăcile PCI, numerotate cu 1, 2 3 etc. începând cu cel mai apropiat de procesor. Dacă aveţi probleme cu plăcile PCI (sitemul de operare nu mai porneşte, se blochează aiurea sau alte disfuncţionalităţi), încercaţi să rearanjaţi amplasarea acestora deoarece resursele sunt alocate şi pe baza slotului în care sunt introduse plăcile de extensie. Cel de-al treilea tip de slot, de culoare neagră, este denumit ISA, însă acestea nu mai sunt atât de folosite în ultimul timp datorită vitezei de lucru mai mici decât a celor PCI.
În acest moment avem două variante: să instalăm toate plăcile de extensie sau să instalăm numai placa video. De preferat este cea de-a doua variantă; după instalarea şi buna funcţionare a sistemului de operare putem instala şi celelalte componente. Aceasta vă asigură că aveţi o placă de bază, un procesor şi memorie RAM care funcţionează bine înainte de a băga celelalte plăci în sistem. Dacă totul e în regulă numai cu placa video, aveţi siguranţa unui punct de plecare "sănătos".
DOAMNELOR ŞI DOMNILOR: FINALUL
Cam aşa ar trebui să arate "construcţia" finală, mai puţin cablul audio de la CD-ROM la placa de sunet. O sugestie: lăsaţi carcasa deschisă şi caburile de la tastatură şi monitor într-un loc uşor accesibil până în momentul în care sistemul de operare este instalat şi funcţional. Altfel, dacă aveţi probleme (scăpaţi cablul sau mai ştiu eu ce!) va trebui să demontaţi toată treaba şi să vă târâţi pe podea, pe sub birou mai mult decât cineva poate suporta!
Următorul pas este instalarea sistemului de operare, dar asta este de domeniul altui articol. În principiu, aceasta constă în a introduce CD-ul în CR-ROM şi boot-area (încărcarea sistemului de operare) de pe acesta. Recomandabil este Windows 98/ME (pentru lucrul acasă, jocuri) , Windows 2000 (lucrul în reţea, securitate, restricţionare acces în sistemul propriu) sau Linux (pentru cei cu nervii ceva mai tari! şi mai multă experienţă).